Dragă molar de minte,
(sau, cum te-am alintat de atâtea ori, „băăăi, ce mă doare măseaua!”)

Sunt eu, Alina, cea care ți-a fost casă de când ai apărut pe lume. Erai atât de mic și simpatic încât îți ziceam măsea și n-aveam nici cea mai vagă idee cât ești de special. Am trecut prin multe lucruri împreună, ai fost alături de mine la bine și la rău. Am avut grijă de tine. Bine, fie, uneori (foarte rar, îmi ești martor) uitam să te spăl înainte de culcare și știam că o să regret într-o zi. Foarte rar, am zis. Te-am hrănit, ți-am cumpărat mâncare bună și te-am ținut mereu la căldură. Te-am plimbat și le-am zis oamenilor despre tine. Erai o vedetă, toată lumea te știa și voia să te vadă. Cel mai mișto te vedeai la radiografie. Zâmbeai așa frumos cum numai tu știai s-o faci, chiar și acum îmi amintesc… că îmi ești dator cu 70 de lei.

Ce să mai, ai avut o viață frumoasă cu mine, nu poți să te plângi. Dar a venit momentul să mergem pe drumuri separate. Pasito a pasito, suave, suavecito (NU POT SĂ-MI SCOT MELODIA ASTA DIN CAP!!)Sunt aproape 18 ore de când ești doar o amintire uitată într-un colț pe etajeră într-un șervețel, undeva pe o masă. Îmi lipsești (te-ai prins, îmi LIPSEȘTI? gen lipsă, pentru că nu mai ești? *wink, wink*) puțin, dar nu te mai vreau înapoi.

Așa că îți spun acum, cu falca neumflată (yay!), dar cu supă și mâncare pasată în suflet (nay!), un călduros „adio!” și sper să fii fericit alături de dinții de lapte pe care i-am aruncat, înveliți în miez de pâine, peste casă când eram mică.

P.S. Ține ușa deschisă, o să vină și frații tăi.
P.P.S. Ai să-mi dai niște bani, vezi că știu unde stai.

Advertisements